Ascensiune. capitol 1. Insomnia

Era,pe atunci, ca de obicei, o lunga noapte de iarna geroasa.Vantul batea cu putere intr-un geam al unei case batranesti parasite de-alungul anilor de mai mult de 3 generatii.Usi trantite in perete , sunete nervoase ale unor basiti suparati de zgomotosul public fantomatic al vremurilor,covoare ciuruite pastrandu-si primele modele antice cusute manual de femei orogite ale primul razboi mondial.Mobila roasa de trecerea timpului si infestata de gandaci.Imagine dezolanta a trecutului, trecut nu demult incheiat datorat faptului caci nu existase cu adevarat decat numai in amitirile celor ce-l traisera atat in coltul celei mai indepartate camera ale casei cat si de cei aflati in mijlocul gloantelor dansatoare in jocul mortii din campul minat al dezastrelor mintale create sub imfluenta licorilor amare ale acelei perioade.

Mintea-mi juca feste si nu intelegeam nimic. Nu ma regaseam sub niciun chip in aceste cuvinte sterse scrise mai sus desi incercam din rasputeri sa scriu.Nu reuseam sa ma adaptez situatie actuale de libera profesionista si debutanta in ale scrisului, sincera sa fiu nici nu aveam prea multe influente bune in jurul meu, nu mai multe decat tatal meu care se chinuise o viata intreaga sa ma creasca daruindu-mi 20 de lei pe zi pt un pachet de tigari si 3 paini sau mama mea care descoperise inca de la o varsta inaintata ca tineretea ii fusese rapita in momentul in care am pus piciorul in casa dupa 6 luni de zile petrecute prin tari straine.Si imi uram viata de acum, si mi-o urasc in continuare. Si nu urasc simplu motiv ca traiesc cat urasc faptul ca nu mi-am descoperit aceasta calitate cu 6 luni in urma inainte de a ma uri propriu-zis, dar raul este facut si cine suntem noi sa-l judecam dar mai ales sa punem pret pe el si sa ni-l asociem ca un bun ce ni s-ar putea cuvenii vreodata.
Mergand mai departe, privesc cu uimire la mainile mele..nu le-am mai observat de foarte multa vreme..inca de pe vremea in care mi se spunea sa nu-mi mai rod unghile caci am maini frumoase si la fel de simplu ar fi sa-mi gasesc o ocupatie si o activitate placuta decat sa-mi rod unghile…dar am renuntat si la asta. Nici timp nu am in lumea mea pentru al pierde pe astfel de activitati demne de dispret pentru o tanara aflata in floarea vietii si inecandu-se cu polenul deloc dulce secretat de societatea aflata in deriva.Mergand mai departe descopar zi de zi cum nu numai eu ma schimb…dar si cum toti ceilalti din jurul meu cad intr-un intuneric al gandirii limitat de ordinar si cuvinte pierdute in vocabularul roman. Ma afund intr-o lume fara moral si asumarea responsabilitatii , intr-o lume ce ma uraste pentru salutul prietenesc impartasit unei simple vanzatoare din magazinul de peste drum.Chiar nu exista imaginatie in randul oamenilor?
Ma simt obligata sa-l ascult pe Dan Puric in fiecare seara inainte de culcare pentru a ma obliga sa simt mila si intelegere fata de un popor pierdut? Dar cine sunt eu sa-l judec? Si cine este El sa ma controleze? Chiar trebuie sa ironizez pana si ultima farama de existenta din sufletul meu pentru a determina oamenii sa ma iubeasca? Si de ce sa ma iubeasca pe mine.. un simplu nimeni in lumea lor…o simpla umbra ce acopera Pamantul pe-alocuri.Si mai presus de toate…cine sunt eu sa scriu parerea mea despre lume?Ce stiu eu? Sunt un nimeni incapabil de a promova un examen la sfarsitul unui ciclu de viata….un gunoi ambulant, o carpa inumiata la malul Marii Mediterane…un gol inexistent in atmosfera, risipa de aer in familie si-n neam.
Trecand la lucruri mult mai serioase, intentionez din tot sufletul sa punctez faptul ca scurta caracterizare a unei persoane josnice mai sus nu mi se asociaza mie…ci demonului ce ma violeaza zi si noapte intre patru pereti, demon de care nu pot scapa si nici nu vreau…ca-mi face placere…iubesc ura asta ce o am pentru mine…imi deschide ochi si-mi inchide sufletul. Imi largeste mintea si-mi sfasie inima in bucatele mici mici de tot si le inghite incetul cu incetul zi dupa zi pana cand tot ce ramane in urma este umor negru pierdut in abis…abisul prostiei de care am parte in fiecare zi a existentei imaginatiei mele.
Traiesc cu impresia gresita ca pot schimba ceva in jurul meu, ca pot ierta si pot trece cu vederea anumite momentente nu tocmai fericite de viata mea si aspetul asta arde, doare si omoara.
Nu exista om ce poate spune sigur ca a iertat in viata lui…nu exista sentimentul asta. Simplul cuvant in sine demasca faptul ca esti un om slab ce „iarta” si daca am putea sa luam cuvantul si sa-l despartim in silabe….insasi el ne spune o actiune ce va sa fie repetate de catre aceeasi persoana..”a ta” iar eu nu vreau sa fiu iertata! Tu nu esti capabil de-a ierta atata timp cat eu nu o voi face niciodata.
Mi-am zis ca vreau oameni noi in viata mea si iata-ma din nou incercand sa merg pe acelasi drum pe care l-am ales cu 10 luni in urma.Ma vad din nou in gara nenorocita, singura cu bagajul in mana retraind acelasi cosmar de anul trecut…tinand acelasi bilet in mana..mergand pe acelasi drum scarbos si lung de 2 zile…pentru a fi pe aceeasi bucata de pamant aruncata in mijlocul marii inconjurata de aceiasi ratati plin de bani semi-artisti amatori si consumatori de femei ieftine cu moravuri usoare. Asa imi doresc un sfarsit usor dar sigur. Poate din acest motiv inca nu m-am decis daca ar trebui sa ies din casa pentru a saluta politicos doamna de la magazin in cautarea unui pachet de tigari…asa mi-e dor de diminetile cu jaluzele aurii trase si de mirosul pernelor mucegaite de amintiri si plapuma fara cearceaf jumate cazuta langa pat…..si mana mea pierduta in parul lui.
Si pot vedea si-acum privind in camera mea, cum fiecare coltisor isi spune povestea uscata a timpului.Am incercat sa mut mobila, sa desenez peretii, sa-i acopar cu imagini si desene , sa colorez un negru sigur din viata mea ….chiar m-am straduit.
As vrea sa vreau dar nu-mi doresc sa demasc un trecut si niste decizii pe care mi le-am obligat, mi le-am fortat si introdus in personalitate, astfel de amintiri nu trebuie readuse la suprafata doar de dragul de a le discuta sau povestii. Imi este de ajuns privitul in oglinda pentru a-mi amintii de tot si inca ii vad mainile umbland pe pieptul meu….si inca ard de dorinta atunci cand ma gandesc la sarutul uscat ce rar il regaseam pe gatul meu.
Dar e tarziu acum si magazinul s-a deschis de 2 ore…si nimic nu poate sublima dorinta de a-mi achizitiona un rau incet dar sigur spre moarte. Si sincer…bine ii merge cu o cana de cafea si fumegand in fata mea.